Future mom... not me
Sunt atat de multe femei insarcinate sau proaspete mamici in jurul meu, incat m-am tot gandit zilele acestea la cum sunt primele zile si ce mi-as fi dorit sa mi se spuna dinainte...
Desi ambele mele surori au nascut inaintea mea, eu nu am vazut decat partea frumoasa, de matusa, vii stai cu bebe un pic si apoi pleci inapoi la viata ta linistita. Aveam impresia gresita ca totul este simplu si minunat si ca cearcanele sunt doar datorita emotiilor de bucurie de a fi parinti. Ce stiam eu de atunci de emotiile reale ale unei proaspete mamici, de hormonii care ies la suprafata cand ti-e lumea mai frumoasa, de certurile cand oboseala e prezenta 24 de ore din 24.
Da, oricat ar fi de frumos, de emotionant, bebe roz si mirosind a lapte, totusi eu mereu adaug "e greu". Pe cat e de frumos, pe atat e de greu. Asta daca nu ai 2 bone, una care sa il adoarma si una care sa il hraneasca in timp ce tu te duci la sala, la shopping, la pranz cu prietenele, ca in 2 luni dupa nastere sa arati mai bine decat aratai inainte.
Nu, noi mamicile simple si fara bone, ei, taticii simpli si fara habar de ce inseamna un bebe, noi, proaspetii parinti invatam doar prin practica ce inseamna un bebe si cum iti schimba viata la 180 de grade incepand cu prima secunda de cum intra in casa. Noi, invatam rand pe rand fiecare planset, o fi de foame, de durere, de somn, de suprastimulare, sau pur si simplu ca vrea in brate (ceea ce nu e ceva rau). Emotiile primei luni, oare ia in greutate bine, oare doarme destul, oare nu doarme prea mult (de parca ar avea altceva de facut), oare cum a avut scaunul astazi? Atat de multe intrebari la adresa mea nu mi-am pus niciodata ca in primele zile cu bebe acasa. Recunosc, doar la Nadia a fost stresul maxim. La Calin intrebarea era "asa a fost si la Nadia?" :D
De asta, cand cineva ma intreaba cum este cu copii, raspunsul meu este "frumos, dar greu". E frumos cand se joaca impreuna, cand se imbratiseaza, cand dorm lipiti unul de altul, cand se cauta prin pat doar ca sa se simta ca sunt unul langa altul. Dar si cand se cearta, cand trag amandoi de aceeasi jucarie, cand arunca cu mancare pe jos, e o adevarata placere, incat iti vine sa iesi pe usa si sa te tot duci.
Emotia primei intalniri, cand ti-l aduce in salon si iti spune "gata mami, de acum e al tau" si il iei in brate pe acel bot de om si te paleste un plans de nu stii ce inseamna, o fi bucurie, o fi teama, o fi ce? Cand te uiti la bebe cum sta acolo cuibarit in mainile celei care l-a purtat 9 luni (plus-minus) si e cald si e mic si e frumos si tu te uiti si iti spui "ce minune am infaptuit, eu am facut asta" si apoi incep hormonii... "oare am sa fiu o mama buna, oare am sa pot sa ii ofer tot ce are nevoie?" Si apoi nu vine laptele "ce mama sunt, daca nu am lapte pentru bebelusul meu?" Apoi incepe sa planga si oricat ai incerca, nu reusesti sa il linistesti "ce mama sunt, nici nu pot sa il linistesc, ce am sa fac acasa doar eu cu el?" Oboseala, durere, hormoni (da, ii mentionez des), emotii, teama, bucurie, nerabdare. Tot amalgamul de trairi trec prin tine in acea milisecunda.
E atat de frumos, dar este si greu. Mi-as fi dorit sa vina cineva si sa imi spuna asta, nu doar despre cum este nasterea. Sa imi spuna cate nopti ma voi plimba cu bebe prin casa, cate lacrimi voi varsa uitandu-ma la bebe cum doarme. cate certuri voi avea cu sotul pentru ca de ce nu, cate zile vor trece pana sa ma uit in oglinda si sa o vad iar pe Ioana de dinainte de sarcina, cat de mult ma voi judeca daca nu ia in greutate, daca nu am lapte, daca nu mananca, daca nu vorbeste, daca nu, daca nu, daca nu...
De data asta nu mai puteam da copilul inapoi parintilor, pentru ca eram noi parintii. De data asta nu ne puteam intoarce in casa curata, unde era liniste, unde dormeam cand voiam si cat voiam, unde mancam cand ne era foame, nu cand apucam. De data asta, noi trebuia sa facem totul, si pe cat de frumos a fost (acum pot spune asta) pe atat de greu a fost.
Dar, atat de greu a fost prima data ca am mai facut unul :)) si la un moment dat ma gandeam chiar si la al treilea, bine ca a fost doar un gand.
Deci, mi-ar fi placut sa imi fi spus cineva ca vor fi nopti nedormite, pranzuri si cine lipsa, durere de spate, de brate, ca exista posibilitatea sa nu vrea in carut, sa nu accepte sanul, sa nu accepte biberonul, sa nu ai lapte, sa nu iesi din casa fara bebe luni intregi. Sa imi spuna cineva ca vor fi momente cand te vei uita in oglinda si nu te vei recunoaste, ca te vei uita la sot si vei gandi "tu ai facut asta", ca vor fi momente cand vei avea impresia (si cei din jur de asemenea) ca nu ai facut nimic intr-o zi, ca doar ai stat.
Singurul meu sfat pe care il dau unei viitoare mamici este "dormi, dormi, dormi cat poti de mult, plimba-te, bucura-te de liniste si de timpul cu tine", iar pentru mamicile care deja au nascut "incearca sa te bucuri de fiecare moment, nu te judeca, nu te astepta sa le stii pe toate de la inceput, ai grija si de tine si de sot".
Eu cu greu am invatat si nici acum nu sunt convinsa ca le-am invatat bine. Dar e frumos, a fost frumos si greu...
Comentarii
Trimiteți un comentariu