luni, 14 septembrie 2020

A început școala!!!

 Emoții, trăiri și sentimente noi... mai ales pentru cei mici care astăzi pășesc pe drumul lung al școlii. 

Astăzi și nepoata mea începe școala, clasa pregătitoare. Filip deja este obișnuit, căci el începe clasa a II-a. Dar emoțiile întâlnirii și reîntâlnirii colegilor sunt mari pentru amândoi.

Sincer, nu-mi aduc aminte prima mea zi de școală, și nu, nu din cauză că a fost acum mult, mult, mult timp. Ci chiar nu-mi amintesc mare lucru. Noroc că am niște fotografii (mai exact una cu toata clasa):


Toți cu uniformă, fetițele cu bentiță cu flori în păr și băieții cu cămașă.
Eram atât de frumoși și inocenți și timizi și curioși și nerăbdători să vedem ce înseamnă școala (de-am fi știut că nu e doar joacă :D ) Cel mai mult îmi place că pe majoritatea îi am ca prieteni pe facebook și tare fain și cu fețe de copii arătăm și acum, la 30+ ani :D 

Îmi plăcea mereu să stau la geam și să aștept să treacă elevii spre școli, toți încărcați cu ghiozdan și cu flori în mână și cu părintele lângă care ținea discursul de început de școală ”Ai grijă, nu ești obranzic, asculți de doamna învățătoare, nu alergi, nu țipi, stai frumos în bancă și faci tot ce ți se spune” 

Însă, îmi pare rău că nu îmi amintesc emoțiile părinților mei când m-au dus la școală, în prima mea zi de școală. Aș vrea să mi-o fi amintit mereu pe mama uitându-se cu drag și mândrie la mine în timp ce stăteam alături noua "familie". 
Dar cred că în timpurile alea (în '92) părinții nu aveau timp să aibă emoții, nu erau învățați cu sentimentalisme de genul acesta. Pentru ei ersa ceva normal ca ai lor copii să se ducă la școală că doar nu o să stea mereu acasă. Sau poate doar eu vedeam asta în ai mei părinți. 
Cred că acum suntem mai sentimentali, mai prezenți în viețile copiilor și ne bucurăm mai mult de fiecare etapă, de fiecare moment, de fiecare pas important făcut de ei. Or, știm să ne arătăm mai des sentimentele față de ei și să împărțim bucuria mereu unul cu altul,.

Mie una mi s-au umezit ochii doar cu gândul că nepoții mei încep astăzi școala. Știu sigur că m-am emoționat când l-am văzut pe Filip prima dată în uniforma de școlar acum 2 ani. Și, recunosc, m-am emoționat și când mi-a trimis Dana prima poză cu Eva in postura de școlărița...
Doamne, cât sunt de mari și mă întreb când au trecut anii?

Mă duce cu gândul că mâine o duc și eu pe Nadia la prima ei zi de școală... Timp, încotro fugi? 😏







vineri, 11 septembrie 2020

Toamna

 Toamna este anotimpul meu preferat. Și vă spun și de ce. 

Toamna începe școala, iar eu mereu perioada aceasta o asociez cu un nou început. Copiii de 3 ani încep grădinița. Este un moment care va fi mereu unul nou, grădinița. O nouă etapă din viața preșcolarilor. 

Clasa I, mai nou clasa 0. Încep anii de școală și pentru mulți, mulți ani, anii de școală ne definesc, anii de școală ne creează și ne vor ajuta pe noi, viitorii adulți. Facultatea toamna începe, este șansa fiecăruia de a stabili, de a creion omul care vrei sa devii.

În școală la fel credeam, an de an îmi spuneam ”Anul ăsta voi învăța mai mult, mă voi implica mai mult, voi fi mai prezentă la ore/la teme/la activitățile extrașcolare”. Nu-mi ieșea tot timpul (mai niciodată) dar eu îmi propuneam.

Toamna pentru mine vine ca un nou început. Tot toamna am devenit mamă. Am început o nouă etapă a vieții mele. Clar, că nu mi-am impus acest lucru, dar așa s-a întâmplat.

Sor'mea aia mică spune că toamna este cel mai urât anotimp, vine după vară când totul era frumos și liber și energie și soare. Toamna copacii rămân fără frunze, vine frigul, oameni zgribuliți pe stradă, multe haine pe noi.

Sor'mea aia mare ar zice ”Scoatem gecile fancy din șifonier, etalăm noile botine, noii pantaloni, noile pulovere” 

Mie fix momentul în care cad frunzele mi se pare minunat. Chiar ieri zbura una pe lângă mine și i-am urmărit dansul zâmbind frumos spre ea. 

Momentele care îmi plac toamna:

- când ieși la plimbare și îți iei un pulover în caz că se face rece

- pantofii colorați de ploaie

- toamna are sunetul ei, iar dimineața sună atât de frumos

- apariția gogoșarilor (cea mai delicioasă legumă)

- pregătirea murăturilor (nu fac eu an de an asta, dar iubesc procesul - cumpărăturile din piață, pregătirea borcanelor, pregătirea rafturilor/debaralelor)

- frigul de dimineata (asta nu stiu cum sa explic de ce imi place, dar imi place foarte mult)

- cand treci de la picioarele goale prin casa la sosetele flausate 

- cana de ciocolata calda (as fi zis ceai, dar nu ma dau in vant dupa ceaiuri)

- cand citesti o carte buna si tragi o patura peste tine

- diminetile si linistea lor, doar vantul care se baga pe sub haine

- sunetul copacilor 

- florile de toamna

- culorile toamnei

- zacusca proaspata :D

Chiar și cu mai multe haine pe noi, oamenii încă se bucură de zilele călduroase, de toamnă.

Sunt și cei care suferă după soarele dogoritor din vară, dar eu cred că zilele călduroase de toamnă sunt mai plăcute, mai respirabile.

Iar după cum a fost toamna în ultimii ani, putem spune că a fost ca o vară târzie înaintea iernilor reci.

Chiar si acum cand scriu, cu geamul deschis, nu-mi trebuie muzica, nu-mi trebuie nimic, doar sa ascult sunetul toamnei, sunetul vantului, sunetul copacilor...

Bine ai venit, Toamna mea draga! 


O fotografie dintr-o zi de toamna din 2015!!!

miercuri, 9 septembrie 2020

Dezvoltarea copilului

 Dupa o discutie de ieri cu surorile mele, mi-am pus intrebarea "Oare copilul meu se dezvolta corespunzator?"...

Cred ca este una din intrebarile pe care orice parinte si-o adreseaza in gand la un moment dat. Copiii nostri se dezvolta bine? Bine, pe baza parametrilor si pe baza studiilor facute in domeniu. Astfel, ca de dimineata am inceput sa caut informatii, sa citesc articole pe internet sa vad daca si care ar fi problemele pe care le intampina puiul meu.

Conteaza foarte mult si ce site-uri citesti si ce intelegi din cele spuse, pentru ca exista riscul de a te panica mai tare. Si nu cred ca e nevoie, caci daca esti la primul copil, oricum esti panicat...

Din toate site-urile pe care le-am deschis si care oricum prezentau aceleasi informatii, am retinut urmatoarele (pentru un copil de 1-2 ani):

Copilul mic (pana la 2 ani)

  • 12 luni. Spune primul cuvant. Cunoaste suficient de bine unul sau mai multe cuvinte pentru a le putea folosi
  • 14 luni. Foloseste inflexiuni ale vocii (de ex. ridica vocea la sfarsitul unei intrebari) si apeleaza la limbajul non-verbal pentru a-si completa discursul. ATENTIE: Discuta cu medicul daca micutul nu spune niciun cuvant pana la varsta de 15 luni!
  • 16 luni. Te cheama sa-ti atraga atentia, spunand "mama", te aproba sau te dezaproba dand din cap si rosteste multe sunete formate din consoane, cum ar fi t, d, n.
  • 18 luni. Are un vocabular de 10 pana la 20 de cuvinte, inclusiv nume ("Mama"), verbe ("mananca") si adjective ("rece"). Utilizeaza fraze simple ("vreau papusa") pentru a iti arata ce doreste
  • 18 - 24 de luni. Incepe sa foloseasca doua cuvinte impreuna pentru a exprima ceea ce observa (de ex. “tata merge” sau “buni pa”)
  • 24 luni. Are deja un vocabular de 50 pana la 100 de cuvinte. Foloseste propozitii scurte, cu doua sau trei cuvinte si pronume personale
Sursa: Regina Maria


Exista cateva repere critice care pot indica anumite probleme sau intarzieri in dezvoltarea copilului:

Este imperios necesar sa solicitati o evaluare a dezvoltarii atunci cand copilul in varsta de 2 ani manifesta una sau mai multe din urmatoarele comportamente*:

  • Nu vorbeste sau spune doar cateva cuvinte izolate
  • Nu merge bine sau merge pe varfuri, este “impiedicat” si scapa frecvent obiectele din manute
  • Flutura manutele, topaie sau se invarteste excesiv
  • Trece foarte repede de la o activitate la alta si are un comportament explorator dezorganizat
  • Isi foloseste prepoderent doar o manuta sau doar o parte a corpului in timpul activitatilor
  • Nu cunoaste la ce folosesc obiectele familiare din casa (ex: ce facem cu telefonul, cu pieptanul etc)
  • Nu imita adultul si pare ca nu intelege ce i se cere verbal (fara sa i se arate)
  • Nu se recunoaste in oglinda si nu raspunde atunci cand este strigat, stabilind doar ocazional contactul vizual
  • Face frecvent crize de afect si nu se opreste cand i se spune ferm “nu”
  • Pare ca nu are simtul pericolului
  • Nu exprima, verbal si non-verbal (prin mimica fetei si gesturi), o gama variata de emotii: bucurie, incantare, compasiune, suparare, tristete, mirare, nervozitate, curiozitate, etc

Sursa: Regina Maria


In principal, un copil de 18-24 luni trebuie sa stie:

- sa iti arate gura, nasul, ochii, mana, piciorul cand ii spui "arata-mi"

- sa iti aduca jucaria ceruta (mingea, papusa) cand ii ceri "adu-mi"

- sa alerge

- sa se joace cu copiii

- sa urmareasca obiectele in miscare din jurul lui

- sa stie cine este mama, tata, bunica, bunicul, nana, nanu, verisorii - persoanele apropiate

- sa comunica atunci cand vrea ceva sau mai mult sau sa anunte ca ceva s-a terminat" gata"

- sa stie sa spuna in jur la 15-20 cuvinte diferite

- sa arate cu degetul anumite obiecte/animale din carti

Insa, orice informatie pe cre o primim/citim de pe internet este doar orientativa si indicat este sa apelam la un medic specialist ori de cate ori consideram ca este nevoie. Si asta am trait pe pielea mea.

Nadia a avut o perioada in care mergea in genunchi. Peste tot unde se deplasa singura mergea in genunchi. Ajunsese sa aiba niste genunchi tociti si toata lumea din jur ne spunea ca nu va merge niciodata bine, ca isi deformeaza mersul, ca nu e normal. Ajunsesem sa ii cred. Vai de mine, copilul meu are o problema.

Dupa cum stiti, la 2 ani este programata a doua vizita la ortoped (prima fiind in primele saptamani pentru ecografia de sold). Dar, dupa panica ce luase amploare in mintea mea, am facut programarea la ortoped la 1 an si 4 luni, pe acolo.

Dar, din fericire, ni s-a spus ca nu avem de ce sa ne facem probleme. Fetita se ridica singura (tinandu-se de un obiect rezistent), mergea de manuta (cand avea chef, desigur), si mersul cu laba piciorului in exterior se va regla cu timpul. Deci, nu aveam de ce sa ne facem probleme. Fiecare copil are ritmul lui. De a manca, de a dormi, de a merge, de a vorbi. Dar chiar si asa, mergeti la doctor cand considerati ca este nevoie, chiar daca este doar pentru linistea parintilor.

Ca update, ea singura a inceput sa nu mai mearga in genunchi. Deci, insistentele noastre nu au prins la ea. A trebuit lasata singura sa faca "pasul" acesta. Ea singura cere sa doarma, ea singura cere mancare, ea singura cere apa, ea singura incepe sa vorbeasca.

Desi momentan, la 22 de luni spune doar cateva cuvinte "mama, tata, apa, gata, bebe, haide, uite, da, nu", stie cum face puiul (e atat de comica, se si stramba cand imita), cum face ursul, cum face leul, stie de minge, de corpul ei, de bebe, de jucarie, stie cine este Martinel (imensul urs si partener de joaca), sa stea jos, sa se ridice etc etc etc.

Aud copiii in parc cum vorbesc (bine, sunt mai mari) si pun multe intrebari... Abia astept si eu acest moment, desi toata lumea imi spune ca o sa ma plictisesc si ca o sa ma epuizeze psihic. Dar eu abia astept. Asa cum am asteptat fiecare moment din viata ei.

Parintii stiu si simt cand este in regula sau nu. Aveti incredere in instinctele voastre!

Fiti prezenti in viata copilului si ajutati-i sa se dezvolte frumos!


marți, 8 septembrie 2020

Adormirea Maicii Domnului

 Astazi este zi de sarbatoare, in tara, in casele tuturor crestinilor, in viata noastra.

Astazi este ziua ei, ziua mandrutei noastre, Nadia-Maria 💖

Cand eram mai tanara si ma gandeam la viitorii mei copii, in mintea mea erau doar nume de baieti, in special Stefan (se stie!), dar odata cu trecerea timpului, numele de baieti au pierdut teren in fata celor de fetite. Astfel ca acum vreo cativa ani, sa fie mai exact vreo 4, inima mea s-a indreptat spre numele Maria. Cred ca universul imi trimitea semnale. Chiar stiam si spuneam foarte hotarata ca eu voi avea o Maria.

Cand am ramas insarcinata am stiut, chiar am stiut ca este fetita si din primele saptamani de viata ale ei, cand era o semintica in burtica stiam ca va fi Maria. 

Cred ca de asta nici nu a fost mare surpriza cand ni s-a confirmat ca este o fetita cu adevarat. Puteam sa-i spun medicului ginecolog "Stiam!" 😁


Asa, ca astazi este despre tine, Maria noastra cea draga, cea iubita, cea minunata!!!

In fiecare zi ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu, pentru ca ni te-a dat atat de pura si inocenta si minunata!!!



luni, 7 septembrie 2020

Să nu râzi :((



Să nu râzi :(( este un roman scris de Raluca Feher. Este prima carte scrisă de un autor român și citită de mine în ultima perioadă. Un roman care mi-a plăcut foarte mult, o carte pe care am citit-o în 2 zile. 

Nu am râs citind aceasta carte, dar recunosc, am avut momente când am zâmbit. Cred ca toți avem în noi sau în viața noastră câte o bucată din Mily - cea bipolară, agitată, iubitoare, răutăcioasă, grijulie, cu idealuri, suparată, deranjată, veșnic o victimă a lumii.

Nu voi face o recenzie la carte, căci de cele mai multe ori, recenziile sunt rezumate ale cărților iar mie îmi place să le descopăr citind pagină cu pagină. Mie personal îmi plac recenziile care spun cât de frumoasă sau cât de greoaie sau că nu a plăcut cartea respectivă. Așa că eu, voi scrie impresia cu care am citit, cu care am rezonat, și gustul pe care mi l-a lăsat această carte. 

Eu, una, am găsit asemănări între personaje și oamenii din jurul meu.

Am găsit-o pe Mily în mama.

În fata de la țară care și-a dorit să ajungă la oraș, cu copii la facultate - căci ea nu a reușit să urmeze una - cu mașina, cu o casă cu trei camere, cu copii realizați, mereu elegantă, mereu aranjată, mereu bine, mereu mândră, mereu fericită.

Am găsit-o pe mama și în episoadele "A. a luat 10, tu de ce doar 9?" "De ce doar 8?" (în condițiile în care cea mai mare la examen a fost 8, nota mea) "Ai luat 10? Și? A fost așa greu?" (când doar eu am luat nota 10, singura studentă din tot anul) și câte și mai câte. 

Am fost Diana. La 16 sau 17 ani mama mi-a spus că voi veni cu burta la gură ”căci fumez și ea știe ce face țigara din om”.

I-am văzut în Mily și Vick pe ai mei. În momentele de ceartă, momente în care chiar și Billy (pichinezul nostru) se ascundea la noi în cameră sub un scaun și făcea liniște. În momentele când ieșeau la plimbare aranjați. Mama asortată din cap până în picioare - geantă, fustă, bluză, pantofi/sandale, manichiură, pedichiură - tata cu pantalonii călcați la dungă și cămașă cu gulerul țapăn, fără pic de cută, ceas și borsetă la purtător, că era un must; mama cu blana pe ea, iar tata cu căciula din piele de oaie. Erau minunați când aveau un eveniment pentru care se pregăteau, hainele călcate impecabil, pantofii străluceau, iar ei erau fericiți.

Mi-am (re)văzut părinții și bunicii în perioada ceausistă, când veneau îndoiți de spate din cauza bagajelor pline cu alimente ascunse pe sub haine, cu ouă ascunse în punga de făină - ouă pe care le căutam cu atâta plăcere (până spărgeam unul și devenea "distracție" și pentru mama). I-am găsit în discutțile despre casă și în planurile pe care și le făceau pentru casă. ”Dacă am reuși să schimbăm geamurile” - au reușit. ”Să izolăm apartamentul” - au reușit într-o oarecare măsură. Chiar tata spunea (înainte să moară) ”am făcut curățenie, am schimbat geamurile, am izolat apartamentul... e timpul să ne liniștim”...

I-am regăsit și în pasajul "înțeleg pentru prima oară că el o iubește așa cum doar un pictor își iubește pânza la care lucrează de 50 de ani, pictând, ștergând, corectând, e creația lui așa cum el, la rândul lui, e creația ei." Părinții mei au fost fericiți, supărați, enervați, mândri, triști timp de 30 de ani. O căsnicie de 30 de ani care cu siguranță că ar mai fi continuat mulți ani, dacă nu ar fi plecat în ceruri tata. Exact ca în carte. Chiar și Vick și Mily s-au iubit, în felul lor, poate doar s-au suportat unul pe altul, s-au obișnuit unu cu altul, dar și asta e o formă de iubire.

Diferența (și este una mare) dintre mama mea și Mily, este că mama ne-a iubit și ne iubește cu adevărat. Nu ne-a spus niciodată că din cauza noastră viața ei este așa cum este sau așa cum a fost. Ea mereu s-a mândrit cu noi, mereu ne-a aratat iubirea față de noi (așa cum știa ea mai bine să o facă). Iar noi, trei fete la număr, mereu am simțit iubirea părinților în tot ceea ce făceau.

Aici nu cred că Mily a fost vinovată pentru cum s-a comportat cu copiii săi. Mily a fost ceea ce a rezultat din părinții ei, părinții ei au fost rezultatul părinților lor așa cum noi suntem părți din părinții noștri. Atât au știut ei să fie, atât vom ști noi să fim, așa cum și copiii noștri vor ști să fie părți din noi. 

Am găsit-o pe Mily în mine. Când mă leg degeaba de Vlad sau el de mine. A fost ca o lecție de așa nu și sper că voi lua decizii mai bune și voi acționa mai bine în unele situații. Și, da, o văd pe Mily în mine și o văd pe mama în mine, căci semăn izbitor cu ea (nu fizic). Până și mama mi-a zis la un moment dat "semeni leit cu mă-ta". 

Cartea îți lasă un gust amar, dar mie mi-a plăcut mult. E reală, e adevarată. Cu siguranță, multă lume găsește ceva din realitatea sa în această carte.

E tristă. Iar modul în care este scrisă, spui ca este un film pe care îl vezi în același timp în care citești acele rânduri. Am avut impresia de multe ori că îi aud vocea lui Mily, sau o văd pe Diana cum își dă ochii peste cap sau aud ușa trântită în urma lui Vick. 

Când am terminat de citit și am închis cartea, am rămas câteva minute să mă gândesc la ea. După 4 zile încă mă gândesc la ea. E o carte pe care o digeri greu, dar merită citită. Este o carte care îți rămâne la suflet, și mai ales, Diana îți rămîne în suflet și te simți neputincios că nu ai reușit să o ajuți. 

Și mai ales, rămâi să te gândești la câte fete/ câți băieți au parte de o astfel de iubire bolnavă din partea părinților... 

Să nu râzi :(( 

Sursa foto: libris.ro




joi, 27 august 2020

Deja o luna de munca...

 Am aproape o luna de cand am revenit in campul muncii. Dupa o pauza de aproape 2 ani (pe 17 septembrie se faceau 2 ani)... 

Pare mult, nu? Si totusi, stand si gandindu-ma, nu stiu unde s-a dus acest timp. Da, ma uit la Nadia si vad cat si cum a crescut si totusi pare o secunda tot timpul care a trecut.

Si luna iulie si luna august au fost pline de emotii, de temeri, de frici, de ganduri, de incredere si de necunoscut.

Asa am simtit. Ca intru intr-o lume necunoscuta. Chiar daca am in spate 11 ani de experienta in munca, simt ca sunt mai incepatoare ca in prima mea zi de munca. E o teama de necunoscut pentru ca nu stiam ce insemna sa fii a "working mom" (suna mai bine in engleza). Plus ca am inceput serviciul cu lucru de acasa si anul acesta cam asa va fi. Cum voi face fata job-ului cu Nadia alaturi/in brate/dormind langa mine? Cum va fi sa fiu 8 ore / zi departe de ea? Sa nu ies cu ea afara, sa nu dorm langa ea la pranz, sau ea sa nu doarma langa mine la pranz? Si pe langa aceste emotii legate de timpul fara ea au fost si inca sunt, fricile job-ului.

Nu, nu este un job nou, nu este o companie noua, este doar o echipa aproximativ noua si sunt cuvintele "Nu vei face niciodata parte din echipa HR" in urechile mele ca o melodie urata care se tot repeta.

Cum va fi sa ma intorc pe postul meu, alaturi de colegii (care inca au ramas) care mi-au spus acum 7 luni ca nu ma vor?

Imi este foarte greu sa "vorbesc" despre asta, dar vreau sa cred ca sunt un om puternic ce poate trece peste astfel de momente si ca merit, ca pot, ca trebuie sa imi apar locul.

In noiembrie 2019, in urma discutiilor lungi cu Vlad am decis ca ar trebui sa ma intorc la munca si sa intre el in concediu crestere copil, mai ales ca isi dorea foarte mult sa stea cu Nadia acasa. Zis si facut. M-am inarmat cu incredere, mi-am luat copilul si sotul si am pornit spre birou cu bucurie, cu inima deschisa, cu incredere. Nu stiam ce ora neagra ma va astepta si ce primire amara voi avea.

A fost nevoie de 3, maxim 5 minute ca totul sa se naruie in jurul meu, de ma mir cum nu am explodat in lacrimi sau injuraturi.

"Ioana, da, te primim caci suntem obligati, dar nu vei mai face niciodata parte din echipa HR! Cum te descurci asa vei lucra!" cuvintele unui HRM. Cum raspunzi? Cum sa reactionezi? E un vis urat? E real? Ce? Poftim? Chiar astea au fost cuvintele pe care le-am auzit? Pauza. Liniste. 

"OK" si m-am ridicat. Adica, ce? Mi-aduc aminte ca Vlad mi-a zis "plangi acasa, nu aici" Am mai stat cateva minute cu unii colegi si am plecat cu zambetul pe buze si cu fruntea sus, ca doar nu trebuia sa vada ei cat de tare m-au daramat. Dar m-au daramat rau de tot... Rau de tot...

Asa ca am decis sa imi duc concediul la sfarsit, ceea ce a fost un lucru foarte bun cu toata nebunia asta din lume si cu virusul asta atat de uracios. Dar credeti-ma. Gandul ca va trebui totusi sa ma intorc  aici era zilnic prezent in minte si in inima. Da, am incercat sa gasesc alt job, am fost la interviuri, dar nu s-a concretizat niciunul, aici e o alta dezamagire si va urma un alt articol despre partea aceasta. 

Cu studiile efectuate si cu increderea data de juristi si de pesoane specializate in legislatia muncii, mi-am facut cererea de revenire la birou si incetare a suspendarii contractului de munca si am trimis-o pe mail (am profit de situatia cu WFH). 

Legislatia din Romania este de partea angajatilor care se reintorc din CCC si ii protejeaza de un eventual moment neplacut, acela de a ramane fara job dupa cei 2 ani de concediu, si le ofera dreptul de a se intoarce pe acelasi post, cu aceleasi atributii, cu acelasi salariu (daca nu au fost modificari la nivel de companie, caci altfel trebuie adus la acelasi nivel cu totii angajatii). Deci, vreti, nu (ma) vreti, eu revin la munca, si da, in echipa de HR, caci acolo este locul meu.

Mi-ar fi placut sa ma fi transformat intr-o musca sa pot sa vad reactiile, sa pot sa ascult discutiile care au urmat cu ocazia acestei cereri. Oare se asteptau? Oare i-a surprins cererea mea? Nu voi afla si cred ca e mai bine asa.

Am aproape o luna de cand sunt din nou la "birou" si nu fac nici un sfert din activitatea pe care o faceam inainte. Caci trebuie sa ma acomodez. Aproape o luna de cand sunt verificata si de cand primesc treaba de facut de la colegi care nu stiu cata experienta au in HR. Dar sunt specialisti resurse umane. In cei doi ani de concediu, managerul meu a devenit colega mea, iar colega de la receptie de asemenea, a devenit HR Specialist. Deci suntem 3 oameni pe HR Admin. 

Am asteptat cu sufletul la gura sa vad cum va arata fisa mea de post. Am ras cand am citit ce task-uri voi avea. Dar nu poate spune nimeni ca nu e treaba de HR. Mai ales articolul "Va intocmi orice documente sunt necesare in departament solicitate de seful direct sau de juristul companiei" Gen "ce nu avem noi chef sa facem, vei face tu". Dar hai sa nu fim rai.

Am acceptat si am semnat documentul. Poate ca trebuia sa ma lupt, sa insist, sa am pretentii, dar m-am gandit ca nu sunt la piata sa ma targuiesc. Important pentru mine e sa fiu vazuta ca am revenit in companie, sa vad cum merg lucrurile in prezent, sa vad unde ma pot implica si unde pot creste profesional. Poate ca e de bine sa nu fac aceleasi lucruri, sau pentru inceput sa nu le fac, si sa descopar alte parti ale acestui domeniu minunat. Plus, mai putine task-uri inseamna timp si pentru Nadia in caz ca va trebui sa ii sar in ajutor lui Vlad.

Deci, am pornit cu inima stransa, dar cu incredere totusi in ziua de maine. Emotiile nu au trecut, desi mi se tot repeta ca nu vor sa scape de mine, ca nu au ceva cu mine, ca este nevoie de mine acolo, dar oare cata incredere pot sa am in aceste cuvinte?

Am incredere in munca mea, in capacitatea mea de a-mi face treaba cat mai bine, in cunostintele mele din domeniu, in modul meu de a comunica cu colegii, si mai ales incredere ca totusi sunt si oameni care ma asteptau cu bratele deschise si cu bucurie. Iar lucrul asta mi s-a demonstrat saptamanal prin cuvinte frumoase si mail-uri minunate.

In Romania este cam greu sa dai un om afara fara sa existe dovezi clare, dar chiar si asa, se pot face demersuri neplacute. Cu totii am auzit de cazuri de rea-vointa.

Ca tot am zis mai sus de legislatia din Romania si de modul in care sunt protejati angajatii care se intorc din concediu crestere copil, precizez ca acestia nu pot fi concediati in primele 6 luni de la revenirea in campul muncii, sau pana la implinirea varstei de 3 ani a copilului, pentru parintii care beneficiaza de stimulentul de insertie. Deci, pana cand nu se schimba ceva din punct de vedere legislativ la acest capitol si in caz ca nu apare altceva, pana in octombrie 2021 aici voi sta si voi demonstra ca sunt un om de HR fain, pentru ca sunt, chiar daca am facut greseli si probabil voi mai face. Am ceea ce ii trebuie unui om de HR: empatie, rabdare de a asculta si de explica, cunostinte si un zambet adevarat pe fata.

Am aproape o luna in care ma acomodez, incerc sa vad cum stau lucrurile si sa vad ce proiecte vor aparea. Studiez si imi actualizez cunostintele de legislatie, citesc in limba engleza, caci Nadia nu stie decat limba ei :D si astept ziua in care ma voi simti utila. It will come, I'm sure. Nu este nimeni de neinlocuit, dar nu este nimeni ca mine si nimeni nu poate face treaba asa cum o fac eu. 

Believe you me! (e din Friends replica aceasta!)


sâmbătă, 13 iunie 2020

Scrisoare pentru corpul meu

In seara aceasta am urmarit un vlog pe canalul de youtube al Sinzianaiacob.ro cu cateva sfaturi de ce trebuie sa faci pentru a fi un om optimist. Foarte interesant si placut se ascultat si chiar de urmat. Chiar mi-am notat unele lucruri si am si facut un prim pas in a-mi crea o stare buna, o stare si o atitudine optimista cu privire la viata.

In acest articol as dori sa scriu o scrisoare - Scrisoare catre corpul meu. O scrisoare de recunostinta pentru corpul meu, tot de la ea este si aceasta idee.

Multumesc bratelor caci cu ele reusesc sa o iau pe Nadia in bratele mele si sa o strang la pieptul meu.
Multumesc picioarelor caci cu ele ma plimb de colo colo in casa alaturi de Nadia, cu ele ma plimb afara, cu ele dansez, cu ele merg, cu ele calc asfaltul fierbinte vara, si acoperit de zapada iarna, cu ele alerg si cu ele imi indrept pasul inainte.
Multumesc ochilor caci cu ei vad fatza dulce a Nadiei. Cu ea vad soarele si luna, cerul si pamantul, zapada, frunzele cazute iarna, florile inflorite vara.
Multumesc nasulii cand cu el pot simti mirosul trandafirilor, al freziilor si mai ales mirosul zambilelor.
Multumesc gurii mele caci cu ea imi sarut sotul.
Multumesc inimii caci poate si vrea sa iubeasca neconditionat.
Multumesc burtii mele ca s-a marit si i-a facut loc Nadiei si i-a fost adapost Nadiei in sarcina.
Multumesc corpului caci s-a transformat pentru a-i face loc Nadiei.
Multumesc sanilor mei caci inca au laptic pentru pitic.
Multumesc mintii ca inca mai are putere sa asimileze informatii noi si inca mai face scoala.
Multumesc pielii ca ma protejeaza tot ce este in aer, ca s-a intins cat a putut de mult sa inveleasca frumos burtica timp de 9 luni si apoi s-a retras.
Multumesc parului ca inca este acolo dupa cat l-am chinuit in viata asta.
Multumesc intregului meu corp caci este scut pentru sufletul meu...

Multumesc!!!

A început școala!!!

 Emoții, trăiri și sentimente noi... mai ales pentru cei mici care astăzi pășesc pe drumul lung al școlii.  Astăzi și nepoata mea începe șco...