Ție de ce ți-e frica?

Anul acesta a fost unul plin. Plin de frica. Plin de frici. Plin de emoții. Plin de gânduri. Plin. Și încă mai sunt 41 de zile din an. 

Am spus gata, sfârșit. Am spus bafta unui nou început. Un nou început cu multe frici. Nesiguranță. Nesiguranță locului de munca. Maine... 

Foto: TNI

Vinerea trecută am fost la teatru, piesa "Frici". O piesa intensă, reală. De cum au început sa vorbească m-a cuprins o stare de anxietate. M-am umplut de gânduri. Și efectiv, la un moment dat nu am mai putut sa mă opresc din plâns. Curgea lacrima după lacrima. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. 

Am auzit cuvinte pe care le-am folosit. Am auzit cuvinte pe care mi le-au spus părinții mei. Am auzit cuvinte pe care le-am spus și eu copiilor mei. Am simțit în mine frici. 

M-a făcut sa conștientizez fricile mele. Și am multe frici. Frica de întuneric, frica de eșec, frica de a nu fi bun, frica de a nu primi validare, frica de a nu fi iubita, frica de a fi interpretată greșit, frica de boala, frica de moarte, frica zilei de maine, frica sa nu fiu o mama buna, frica de a-ți arată vulnerabilitatea. Lista poate continua la infinit (am tot adăugat pe parcurs ce scriam).     

Aș vrea sa strig, sa strig, sa scot fricile, sa nu le mai simt, sa le dau deoparte. Dar pana și de asta mi-e frica, de cum aș fi eu fără frici. 

Cu toții avem frici, depinde cum le lăsăm sa ne acapareze viața. 

Mi s-a spus în ultima perioada ca sunt foarte curajoasă. Nu știu de ce, dar nu mă simt curajoasă. Mă simt copila de 15 ani căreia ii era frica de refuzul unui băiat, frica unei note mici, frica eșecului neintrând la liceul dorit.  Nu ar trebui sa fim mai încrezători odată cu creșterea în vârstă? M-a întrebat terapeuta mea de ce sunt încrezătoare când mă duc la un interviu, dar simt ca mă pierd în fata unui bărbat? Nu sunt una și aceeași persoana? 

Și strig. Strig ca nu am nevoie de tine. Strig ca nu am nevoie de tine. Nu am nevoie de tine. Nu mi-e frica de un refuz. Nu mi-e frica sa mă refuzi. 

Nu mi-e frica sa fiu vulnerabila. Asta mă face sa fiu umană, sa fiu reală. Nu mi-e frica sa plâng, sa tip, sa mă plâng. Nu sunt robot, am sentimente, emoții.

Nu mi-e frica sa fiu slabă, sa nu fiu mereu puternică. Pentru ca nu sunt. Nu mi-e frica emoții. Nu mi-e frica sa le dau frâu liber emoțiilor. 

Nu mi-e frica de singurătate. Mi-e frica de singurătatea în doi. 

De ce mi-e frica? Mi-e frica de gânduri căci nu știu cum sa le opresc. 

Strig! Strig! Strig! Dar chiar daca strig, mi-e frica...

Cu toții avem frici, depinde de cum le lăsăm sa ne controleze viața.

Ție... de ce ți-e frica?