Nasterea Nadiei

Am avut anumite idei inainte de a sti ca sunt insarcinata, inainte de a ne decide ca incercam sa facem un mic Murariu. Pe vremea cand ma gandeam eu cum ar fi / va fi cand voi deveni mama...

Pai, stiam sigur ca voi naste natural, eram mai mult decat hotarata. Pana intr-o zi... cand m-a speriat gandul nasterii naturale si am decis sa nasc prin cezariana. Bine, pana la urma am ajuns in punctul in care nu mai era decizia mea, intrucat au fost niste probleme si am nascut cu 17 zile inainte de termen pentru ca inima fetitei nu se auzea bine la ecografii (la testul de monitorizare) si asta nu era de bine. Nici pentru bebe nici pentru mine. Practic, m-am dus 3 zile consecutive sa fac testul de monitorizare, mi s-au dat niste injectii pt maturarea plamanilor bebelusei. In cea de a treia zi, m-am dus pregatita, cu bagaj dupa mine, pregatisem si hainutele pt Vlad sa le aduca la iesire, pregatisem si patutul si mai ce trebuia pregatit acasa. Si in cea de a treia zi, am nascut. 🥰

Nu am apucat decat sa ii spun lui Vlad “Astazi nasc. Azi apare Nadia” nu am cuvinte sa spun ce am simtit atunci. Plecasem cu gandul ca e posibil ca azi sa fie ziua cea mare, si eram oarecum relaxata. Dar cand ti se spune “mama, te internez, azi nasti” parca intri in soc. Si internata am fost. La ora 10.20 cam asa ma internam, iar la 11.10 Nadia si-a facut aparitia. Nu aveam emotii legate de operatie. Nu stiam ce, cum va fi. Ce voi simti (speram ca nimic) Stiam doar ca imi doresc sa o aud plangand, sa vad 10 degete la manute, 10 degete la picioruse, sa o vad si sa nu care cumva sa aflu ca e baietel. Asta era in gandul meu. Am vazut-o cand au luat-o fetele sa o verifice, sa o stearga, sa o infase. Ceva mic mic mic (nu m-am gandit ca poate fi atat de mica) si negru si cu mult par. Credeti-ma, avea mult par. Imi veneau in minte cuvintele mamei mele, care mereu spune ca am fost un copil urat la nastere, vanat si paros. Macar la nastere sa fi semanatcu mine, ca dupa toata lumea spunea ca e Vlad la fata. Doar Vlad... Nu conta. Nadia era plina inca de lichid (am uitat cum i se zice) pe frunte, vai, avea o frunte cu atat de mult par. Dragostea lu’ mama. Sprancenele impreunate si un par negru si des pe cap. Dar era cel mai frumos copil. Si era a mea. A mea! Nascusem o fetita! Eu am nascut o fetita! Sunt mama!!!!

Din pacate dupa cezariana trebuie sa stai sa te refaci si abia apoi iti aduc bebelusul. Bine, la spitalele de stat asa este. A fost o saptamana foarte aglomerata, plina de nasteri. Spitalul era plin. Si din acest motiv, abia a doua zi m-am dus in salon cu fetita. In timpul asta o vazusem foarte putin, de 2-3 ori cate 5 minute. A fost ingrozitor. Plangeam ca e fara mine, ca e singura... dar, am incercat sa vad partea buna, pe care mi-o tot repetau asistentele de la ATI. Am dormit, am dormit foarte mult. Dormeam, ma trezeam, ma duceam la bebe, mancam ceva (light) si iar dormeam. M-am dus in salon odihnita. Dar nu eram pregatita pentru ce urma.

Cand a ajuns la mine mandruta mea, m-a socat faptul ca era atat de mica... 2 kg 350 g cantarea, 48 cm. Papusile pe care le-am avut in copilarie erau mai mari decat ea. Dar era atat de frumoasa, ma uitam la ea, o tineam in brate si plangeam. Plangeam de fericire, nu-mi venea sa cred ca era a mea, ca e adevarat, ca e adevarata, ca eu facusem acel copil. Eu. Eu cea care are o minte de copil, eu care sunt un copil mare si alintat si enervant si stresant. Parea ireal 🥰

Dar, a devenit foarte real cand au venit asistentele si doctoritele, pe rand, sa imi verifice sanii, sa vada daca imi venise laptele. Nu stiu daca asa se face, daca e normal, dar nimeni si nimic nu are dreptul sa streseze mamicile in perioada aia. Si asa esti vai de capul tau si ai in gand intrebarea “oare cum ma voi descurca acasa cu copilul?” “E sanatos? E totul bine?” Sa mai vina si nu stiu cate persoane sa te traga de sani, sa te stranga de sfarc, sa te impinga “hai hai da-i san! Hai, sa vedem, a venit laptele? Hai mama da ce faci?” Anyway... a trecut...

Toate cele 3 zile jumatate si 3 nopti petrecute in spital au fost uratele. 1. Nu am mai fost niciodata internata. 2. Mie nu-mi place sa merg la doctor, si mai ales in spital. 3. Eu sunt un om alintata si mi-a fost greu fara sa am pe cineva cunoscut alaturi. 4. Un bebe mic mic mic la care ma gandeam “sa nu te stric, sa nu te stric”. Bine, bebele mic a fost partea cea mai frumoasa din acele zile.

Mi-aduc aminte ca prima data cand am coborat sa o vad pe mama care venise sa imi aduca de mancare si apa, m-am aruncat in bratele ei si i-am zis “vreau la mama” si am inceput sa plang. Asistentele te fac la psihic. In loc sa te ajute, sa te indrume, sa te sustina, sa fie suport pentru tine, sunt ca niste roboti care vin, isi fac treaba si pleaca. Nu te intreaba nimeni daca esti bine, daca ai ceva pe suflet “te doare? Daca te doare vii sa iti fac o injectie” Fac meseria asta de ani multi, stiu. Dar te strange in spate cand vezi cum ii apuca pe copii, de gat, de cap, ii invarte, ii suceste. Iti vine sa le sari la gat “ce-i faci copilului meu?” Bine, totul profesional si fara sa ii raneasca cumva. Asta e doar in mintea unei mame, unei mame pentru prima data...

sentimentul ca ajungi acasa si realizezi ca viata ta nu mai e aceeasi si nici nu va mai fi aceeasi, e ca un soc. Oricat de mult ti-ai dorit copilul ala, totul e schimbat, e diferit si va trece cateva luni pana vei reusi sa vezi cu adevarat partea frumoasa. Dupa prima noapte, dupa prima luna, dupa colici.

Surorile mele au avut dreptate, prima noapte, prima luna, prima jumatate de an se uita atat de repede, iar daca te gandesti la ele, razi. Si le-ai retrai din nou daca ar fi cazul. Pentru ca totul, dar totul este minunat!