Să nu râzi :((

Să nu râzi :(( este un roman scris de Raluca Feher. Este prima carte scrisă de un autor român și citită de mine în ultima perioadă. Un roman care mi-a plăcut foarte mult, o carte pe care am citit-o în 2 zile. 

Nu am râs citind aceasta carte, dar recunosc, am avut momente când am zâmbit. Cred ca toți avem în noi sau în viața noastră câte o bucată din Mily - cea bipolară, agitată, iubitoare, răutăcioasă, grijulie, cu idealuri, suparată, deranjată, veșnic o victimă a lumii.

Nu voi face o recenzie la carte, căci de cele mai multe ori, recenziile sunt rezumate ale cărților iar mie îmi place să le descopăr citind pagină cu pagină. Mie personal îmi plac recenziile care spun cât de frumoasă sau cât de greoaie sau că nu a plăcut cartea respectivă. Așa că eu, voi scrie impresia cu care am citit, cu care am rezonat, și gustul pe care mi l-a lăsat această carte. 

Eu, una, am găsit asemănări între personaje și oamenii din jurul meu.

Am găsit-o pe Mily în mama.

În fata de la țară care și-a dorit să ajungă la oraș, cu copii la facultate - căci ea nu a reușit să urmeze una - cu mașina, cu o casă cu trei camere, cu copii realizați, mereu elegantă, mereu aranjată, mereu bine, mereu mândră, mereu fericită.

Am găsit-o pe mama și în episoadele "A. a luat 10, tu de ce doar 9?" "De ce doar 8?" (în condițiile în care cea mai mare la examen a fost 8, nota mea) "Ai luat 10? Și? A fost așa greu?" (când doar eu am luat nota 10, singura studentă din tot anul) și câte și mai câte. 

Am fost Diana. La 16 sau 17 ani mama mi-a spus că voi veni cu burta la gură ”căci fumez și ea știe ce face țigara din om”.

I-am văzut în Mily și Vick pe ai mei. În momentele de ceartă, momente în care chiar și Billy (pichinezul nostru) se ascundea la noi în cameră sub un scaun și făcea liniște. În momentele când ieșeau la plimbare aranjați. Mama asortată din cap până în picioare - geantă, fustă, bluză, pantofi/sandale, manichiură, pedichiură - tata cu pantalonii călcați la dungă și cămașă cu gulerul țapăn, fără pic de cută, ceas și borsetă la purtător, că era un must; mama cu blana pe ea, iar tata cu căciula din piele de oaie. Erau minunați când aveau un eveniment pentru care se pregăteau, hainele călcate impecabil, pantofii străluceau, iar ei erau fericiți.

Mi-am (re)văzut părinții și bunicii în perioada ceausistă, când veneau îndoiți de spate din cauza bagajelor pline cu alimente ascunse pe sub haine, cu ouă ascunse în punga de făină - ouă pe care le căutam cu atâta plăcere (până spărgeam unul și devenea "distracție" și pentru mama). I-am găsit în discutțile despre casă și în planurile pe care și le făceau pentru casă. ”Dacă am reuși să schimbăm geamurile” - au reușit. ”Să izolăm apartamentul” - au reușit într-o oarecare măsură. Chiar tata spunea (înainte să moară) ”am făcut curățenie, am schimbat geamurile, am izolat apartamentul... e timpul să ne liniștim”...

I-am regăsit și în pasajul "înțeleg pentru prima oară că el o iubește așa cum doar un pictor își iubește pânza la care lucrează de 50 de ani, pictând, ștergând, corectând, e creația lui așa cum el, la rândul lui, e creația ei." Părinții mei au fost fericiți, supărați, enervați, mândri, triști timp de 30 de ani. O căsnicie de 30 de ani care cu siguranță că ar mai fi continuat mulți ani, dacă nu ar fi plecat în ceruri tata. Exact ca în carte. Chiar și Vick și Mily s-au iubit, în felul lor, poate doar s-au suportat unul pe altul, s-au obișnuit unu cu altul, dar și asta e o formă de iubire.

Diferența (și este una mare) dintre mama mea și Mily, este că mama ne-a iubit și ne iubește cu adevărat. Nu ne-a spus niciodată că din cauza noastră viața ei este așa cum este sau așa cum a fost. Ea mereu s-a mândrit cu noi, mereu ne-a aratat iubirea față de noi (așa cum știa ea mai bine să o facă). Iar noi, trei fete la număr, mereu am simțit iubirea părinților în tot ceea ce făceau.

Aici nu cred că Mily a fost vinovată pentru cum s-a comportat cu copiii săi. Mily a fost ceea ce a rezultat din părinții ei, părinții ei au fost rezultatul părinților lor așa cum noi suntem părți din părinții noștri. Atât au știut ei să fie, atât vom ști noi să fim, așa cum și copiii noștri vor ști să fie părți din noi. 

Am găsit-o pe Mily în mine. Când mă leg degeaba de Vlad sau el de mine. A fost ca o lecție de așa nu și sper că voi lua decizii mai bune și voi acționa mai bine în unele situații. Și, da, o văd pe Mily în mine și o văd pe mama în mine, căci semăn izbitor cu ea (nu fizic). Până și mama mi-a zis la un moment dat "semeni leit cu mă-ta". 

Cartea îți lasă un gust amar, dar mie mi-a plăcut mult. E reală, e adevarată. Cu siguranță, multă lume găsește ceva din realitatea sa în această carte.

E tristă. Iar modul în care este scrisă, spui ca este un film pe care îl vezi în același timp în care citești acele rânduri. Am avut impresia de multe ori că îi aud vocea lui Mily, sau o văd pe Diana cum își dă ochii peste cap sau aud ușa trântită în urma lui Vick. 

Când am terminat de citit și am închis cartea, am rămas câteva minute să mă gândesc la ea. După 4 zile încă mă gândesc la ea. E o carte pe care o digeri greu, dar merită citită. Este o carte care îți rămâne la suflet, și mai ales, Diana îți rămîne în suflet și te simți neputincios că nu ai reușit să o ajuți. 

Și mai ales, rămâi să te gândești la câte fete/ câți băieți au parte de o astfel de iubire bolnavă din partea părinților... 

Să nu râzi :(( 

Sursa foto: libris.ro